Poveste

Mă aflam undeva pe plajă. Nu ştiu unde era lumea cu care venisem. Nu îmi amintesc perfect. Vroiam să dau o fugă până la baie înainte să plecăm. Două rânduri de toalete aşezate spate în spate formau un şir infinit de mizerie. După câţiva pasi am intrat în una din ele. Aveam ceva bagaje care mă încurcau; am încercat să închid uşa dar nu am reuşit. era prea îngustă. vedeam afară printr-o crăpătură de vreo 10 cm. nu puteam să stau acolo. Am iesit să caut alta. Nu era ocupată mai niciuna. Toate erau într-o stare deplorabila. Câteva dintre ele aveau vasul de toaletă plin cu apă. Restul erau murdare şi vai de ele. Am gasit la un moment dat una cât de cât acceptabilă. Am intrat. Am reusit să închid uşa dar am început să aud lume tipând speriată. Am iesit repede.

Mulţimea alerga din toate părţile. Nu reuşeam să îmi dau seama de ce fug. Am iesit din toaleta fără să fac ce îmi propusesem. Am auzit o fată sau o cunoştintă (nu zic prietenă că de obicei ele îmi spun Dănutza sau Juju) că mă strigă: “- iulia!” nu ştiu să spun cine a fost. S-a oferit să îmi ducă ea ghiozdănelul. Era un ghiozdan mic şi umflat, să zic aşa... îndesat de haine, de un galben şters, parcă nici nu era al meu. L-am cedat. Lumea fugea. Văzusem şi eu că începe să se umple cu apa în jurul meu. Eram undeva pe uscat, venea apoi un semicerc de apă care nu stiu unde îşi aavea sursa dar se îndrepta spre noi. Brusc am observat că mai sunt cu două persoane cunoscute. Am început să alergăm prin apă. Se făcea din ce în ce mai mare. Era o gălăgie care iţi spărgea creierii. Incercam să ajung la mal disperată. Ştiu exact că în timp ce mă luptam cu valurile puternice i-am spus unei prietene că eu nu stiu să înot aşa bine şi nici nu rezist mult, dar că ştiu că „azi” (atunci), „marea o să mă salveze”. Nu simţeam dacă apa e caldă sau rece, simţeam doar spaima care era oarecum temperată de salvarea pe care avea să mi-o ofere marea. Şi cumva... am ajuns de celălalt capăt. Acum să nu vă închipuiţi că am trecut toată Marea Neagra înot! era un semicerc de apa care venea din partea dreaptă. Şi totuşi dacă mergeam tot mai spre stânga nu ne salvam. Trebuia să ajungem drept înainte iar ocolul nu era chiar posibil. Simţisem la un moment dat cum un val parcă mă trecuse peste o balustradă de nisip şi urma să mă înec. mă trăgea în partea aceea. Mi-am dat repede seama ca dacă o iau încolo nu am nici o scăpare. E acea senzaţie.. cum să explic eu... dacă pui un balon plin cu apă pe margine la vană ii vezi viteza şi apăsarea cu care merge fie spre stânga fie spre dreapta „prăpastiei”. Aşa mă simţeam şi eu. Închisă într-un balon cu apa. Ajunsă la uscat mi-am dat seama că nu mai era grămada aceea de oameni pe care o văzusem când începusem trecerea apei sau cel puţin nu era cea care mă interesa.

Simţeam că am pierdut trenul. Care tren? Mă simţeam amnezică. Nu mai ştiam de unde vin şi încotro mă îndrept. Ştiam doar că nu mai am decât hainele de pe mine şi că sunt în Constanţa. În curând în compania mea se afla Corina. Nu mai eram speriate deloc. Scăpasem de moarte şi asta era cel mai important. Nu aveam unde să stăm, nu aveam cu ce să ne îmbrăcăm, nu aveam ce să mâncăm... poarte ar fi fost normal ca ordinea să fie inversă dar aşa o vedeam. O casă pe care o ai şi nu o mai ai, o vezi mai repede ca o masa caldă care e atât de importantă. Şi am început să umblăm pe străzi. Aveam impresia că ne plimbăm fără sens de o veşnicie. Dar nu. Eram în Constanta. Iar eu avusesem cu ceva timp în urmă un prieten acolo. Aveam deci o speranţă; ne gândeam că ar putea să ne ajute. Să ne lase să dormim la el putin până aveam să ne aflăm un rost. Să ne dea niste haine, nu mă gândeam să îmi facă garderoba; eu aveam nevoie de o pereche de pantaloni că parcă începeam să simt frigul; aveam pe mine niste pantalonaşi scurţi şi o cămăşuţă. Picioarele îmi erau goale. Corina avea nişte pantaloni trei sferturi şi un tricou. Şi nu ştiu cum scăpase cu un laptop. Mi-l arăta în timp ce îl băga într-o geantă, plăsuţă de un galben palid şi murdar care avea pe dinauntru floricele portocalii şi roşii foarte drăguţe. Ştiu că zâmbisem la vederea lor. Pareau să fie pe un material destul de bun cu burete.

Ne ridicam de pe bordura pe care eram când admiram geanta şi o gască de baieţi se apropiau de noi. Nu păreau să fie un pericol pentru că nu ne aflam la capat de stradă să zicem că s-ar îndrepta spre noi. Dar nu a fost cum credeam. S-au legat de noi. Cel cu pricina era un individ nu tocmai înalt, care facuse puţina sală la viaţa lui sau îi intrase tricoul la apă, şi părea genul care sta toată ziua şi „sparge seminţe” ascultând manele, fără să am nici cea mai mica intenţie să îl fac tigan ci mai degrabă un amarât care a refuzat cei 7 ani de acasa pe care parintii au incercat cum au putut să i-i ofere. S-a legat de laptopul Corinei, pe care nu ştiu cum îl observase. că de unde îl avem? L-am furat? Că noi nu vedem cum arătăm? Am avut noroc totuşi că spuneau asta în treacăt, doar întorcandu-şi capul batjocoritor spre noi din când în când. Dintr-un exces de umilire şi de nervi am urlat către el, întrebându-l dacă a auzit ce se întamplase cu trenul de cluj şi că aşa am ajuns acolo fără nimic.. decât cu laptopul acela. A părut să fie atins la început când a auzit de „trenul de la cluj” dar apoi a continuat tot batjocoritor dar nu-l mai auzeam. Nu stiu cu ce gresisem că a trecut pe lângă noi.

Am realizat că hoinăream pe langă nenumărate vitrine şi că nu mă uitasem în niciuna. Acasă avem obiceiul să îmi urmaresc reflexia în toatre vitrinele. Acum parcă îmi era frică. Şi la urma urmei chiar nu mai conta cum arăt. Desi mă gândeam că aş avea nevoie de o înfaţişare mai îngrijită ca să pot lucra undeva. Încă nu vedeam alternativa - întors acasă. Ca şi cum Clujul ar fi fost şters de pe faţa pământului deşi stă acolo protejat de munţi. Ne învârteam deja de ceva vreme pe acolo dar nu apăreau străzile cunoscute ale Constanţei care să mă ducă spre singura speranţă de ajutor. Am ajuns la un moment dat... unde să vă spun? Am sa va descriu ce vedeam.

În faţa mea, era o lumina destul de obscură, şi se vedea un coridor cu o gresie de culoare închisă, un vişiniu umed, luminat de niste neoane, în capăul căruia se vedea o curte. Vroiam s-o apuc într-acolo, când, am zărit o femeie. Stătea la intrarea coridorului ca şi la o casă de marcat. Îmi spusese că acolo este trecerea printr-un spital, şi ca nu imi recomandă să trec pe acolo, mai ales că eram şi desculţă. În partea dreaptă, era un fel de scară de bloc care dădea afară. Lumina părea să fie destul de placută dar parcă aproape de asfinţit. Mă văzuse doamna aceea aşa cum eu nu îndraznisem să mă văd în vitrinele oraşului şi mă întreba de unde vin. I-am spus de trenul de la Cluj. În clipa imediat următoare a sărit cu întrebări grijulii. Că dacă îmi e foame, să îmi dea ceva să mănânc... şi imediat a venit la mine cu o bucată de pâine şi înca ceva. Am început să plâng. Nu vroiam să plâng. Nu vroiam să par genul de om care încearcă să înduioşeze prin lacrimi, dar nu mi le puteam opri. Nici nu ştiu dacă am mâncat până la urmă, dacă am mulţumit şi nici cât am stat acolo pe treapta rece. Ştiu că am luat-o prin scara de bloc de frica bolilor pe care aş fi putut să le iau în picioarele goale din spital şi înaintam. Corina nu mai era cu mine de data asta. Nici nu mă întrebam unde ne-am despărţit. Ca şi cum fiecare ar merge singur pe drumul lui. Şi înaintam... simţeam oboseala tot mai tare. Eram pe o străduţa care nu se prea potrivea decorului, dadea mai mult a straduţa abruptă de Monmartre plină cu nisip şi o terasă de partea dreaptă.

„Prietenii” de care vorbeam înainte (în fragmentul cu laptopul) erau acum la terasă. Cum am trecut au început să mă jignească. Într-o răbufnire de ură am aruncat cu cele câteva monede pe care le aveam în mână ca din senin. Câteva din ele le vedem înfipte în spatele gol al celui care a devenit duşmanul meu. Am început să fug deşi nu părea să se ia nimeni după mine. Dar nu mai puteam. Ca într-un leşin am cazut pe jos în nisipul plin de mucuri de ţigară nu foarte departe de terasă. Apoi am simţit cum bustul gol se apropia de mine. Dar nu mai aveam forţa să acţionez. Şi am început să simt lovituri cu picioarele de-a lungul coloanei vertebrale. Vedeam ca prin ceaţă cum se mai apropie câte unul din amici să ia parte la show şi să îmi aplice şi ei o pedeapsă la relele pe care le-am făcut. Am început să strig „Ajutor” dar din gura mea parcă nu ieşea nici un sunet. După mai multe sforţari am scos câteva sunete dar ei continuau să mă lovească ca pe un câine. Văd şi acum unele priviri ale oamenilor care treceau pe lângă mine fără să facă nimic. Cineva a întrebat de ce ma tratează aşa iar ei m-au facut hoţ si cerşetor.